Iuliu Maniu și Încoronarea

Atitudinea lui Iuliu Maniu și a PNR în problema Încoronării Familiei Regale la Alba Iulia

Încoronarea regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria la Alba Iulia, „Cetatea neamului românesc”, la 15 octombrie 1922, a fost, după cum sublinia și omul de vastă cultură, mitropolitul Nicolae Colan, „ca un vis de aur, pentru care părinţii noştri au îndurat prigoană şi ocară şi umilinţe mari şi temniţe şi lanţuri, bătăi şi chinuri fără sfârşit şi moarte groaznică. E trâmbiţa de aramă, care vesteşte lumii întregi izbânda năzuinţelor noastre de veacuri, cununa scumpă aşezată pe fruntea nenumăraţilor mucenici, – e apoteoza unităţii noastre naţionale”.
Deși se dorea ca acest moment să fie unul de unitate sufletească și consens între toate partidele politice, din păcate acest lucru nu s-a întâmplat.
La un moment dat, se preconiza ca serbările încoronării să fie organizate în toamna anului 1921. Presa specula că guvernul Averescu a înțeles că „nu se va putea face sub oblăduirea lui” și că se căutau „fel și fel de pretexte pentru amânarea ei”. Vinovat pentru aceste amânări era considerat Take Ionescu, care deținea, temporar, interimatul președinției Consiliului de Miniștri.
În septembrie 1921 apare știrea că serbările încoronării se amână pentru data de 10 mai 1922, invocându-se diverse motive, dar presa speculează că „adevăratul motiv este însă de natură politică”.
În martie 1922, chiar după alegerile parlamentare, serbările sunt amânate din nou. Iată ce scria ziarul „Unirea”, ziar care era un „apropiat” al politicii Partidului Național Român (PNR), despre motivul amânării serbărilor: „Amânarea încoronării sub pretextul, că lucrările ce se fac la Alba Iulia în vederea încoronării probabil (!) nu vor putea fi terminate până la 10 Maiu, dar în realitate pentru greutățile create de atitudinea partidului național ardelean, încoronarea s-a amânat din nou, acum a patra oară, pe ziua de 15/25 August, aniversarea proclamării războiului pentru unitatea neamului. Este deci evident, că fără concursul partidului național român nu se poate face în Ardeal ceremonia încoronării și de aceea suntem foarte curioși, dacă până la toamnă va ști guvernul să-și asigure concursul acesta!”
Opoziția parlamentară, în special Iuliu Maniu și ceilalți lideri ai PNR declarau că era inadmisibil ca încoronarea suveranilor să se facă în condițiile politice din acel moment, invocând lipsa Constituției României Întregite, pe care regele Ferdinand să depună jurământul față de țară.

În acest context politic, în vara anului 1922 se declanșează un nou diferend între PNR şi partidul de guvernământ, în momentul când se anunţă data definitivă a serbărilor încoronării. Liberalii distrag atenţia opiniei publice interne şi internaţionale faţă de problema constituţională, aducând în dezbatere chestiunea încoronării Familiei Regale. Iritarea conducerii PNR se datorează faptului că evenimentul era organizat de către liberali. În plus, urma să se desfăşoare la Alba Iulia, Cetatea Unirii şi oraşul simbol al PNR. Ei considerau că liberalii coborau „din nou Coroana în mocirla politicei lor murdare de partid”, prin stabilirea Încoronării la Alba Iulia, chiar în perioada în care era stabilit deja un mare congres al PNR în oraşul respectiv. De asemenea, considerau că nu „zidul de var şi cărămidă al templului încoronării lipseşte – ci temelia unei închegări româneşti”. Se făcea referire la lipsa Constituţiei României Întregite.
Preconizată a avea loc în data de 15 august 1922, Încoronarea Familiei Regale a fost amânată din nou. În cercurile politice din Capitală se zvonea că în vederea Încoronării, guvernul Brătianu se va transforma într-un guvern de uniune naţională. Aceste zvonuri erau văzute de către conducerea PNR ca „o platformă de retragere” a guvernului, care s-ar fi convins că „situaţia i-a devenit imposibilă”. Totodată, presa specula evenimentul, publicând o varietate de opinii, preluate şi de ziarul „Patria”.
Cu toată opoziția PNR, regele Ferdinand acceptă programul serbărilor, care a fost stabilit de către Consiliul de Miniștri, în frunte cu Ion I.C. Brătianu, pentru zilele de 15-17 octombrie 1922. În 15 octombrie urma să aibă loc actul încoronării solemne, la Alba Iulia, iar în 16 și 17 octombrie serbările se vor desfășura în Capitală.
Ziarul „Unirea” preia programul serbărilor, care a fost publicat de către ziarul „Viitorul”, oficiosul guvernului. Astfel, în data de 15 octombrie, în noua catedrală construită la Alba Iulia, regele Ferdinand și regina Maria, „îmbrăcați în veșminte speciale”, urmau să asiste la serviciul divin, care a fost oficiat de către Miron Cristea, mitropolitul primat al României, viitorul Patriarh, „înconjurat de înalții prelați din toată țara”. De pe estrada care s-a ridicat în mijlocul catedralei, regele Ferdinand urma să rostească o proclamație către popor. „Heralzii” anunțau apoi poporului încoronarea suveranilor, dând citire proclamației investirii regelui Ferdinand I și reginei Maria cu coroana domnitoare a României Întregite.
Problema care se punea era aceea că în noua catedrală nu încăpeau decât 300 de persoane. Așadar, în biserică urmau să intre doar Familia Regală, reprezentanții statelor străine, membrii guvernului, foștii prim-miniștri, membrii birourilor Corpurilor Legiuitoare și delegații secțiunilor Camerei și Senatului, precum și reprezentanții autorităților civile și militare. Ceilalți parlamentari invitați și poporul urma să asiste de afară, unde urma să fie oficiat un alt serviciu divin. La București, în drum spre Mitropolie, Familia Regală și reprezentanții statelor străine urmau să treacă pe sub Arcul de Triumf, în trăsură „a la Daumonte”, urmați de cortegiul încoronării, format din foștii prim-miniștri, parlamentari, toți ofițerii călări și la urmă populația de rând. Serbările continuau apoi în Capitală două zile. Cu acest prilej se pregătea o masă la care să participe 10.000 de primari din întreaga țară.
Motivând că totul se transformă într-o „afacere de partid” a lui Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, președintele PNR, anunță că nu va participa la serbările încoronării. Același anunț este făcut și de către liderii partidului țărănesc din Vechiul Regat și din Basarabia. Ei subliniază că aceste hotărâri nu erau îndreptate împotriva Coroanei, ci împotriva guvernului liberal. În schimb, partidul condus de Nicolae Iorga, fracțiunea takistă și Partidul Poporului, de sub șefia lui Alexandru Averescu au hotărât să participe la încoronare, speculându-se ideea unui „guvern de încoronare”, în care să fie și ei cuprinși.
Pentru a-şi motiva refuzul de a participa la serbările încoronării, PNR organizează o serie de adunări populare, cu scopul de a alege delegaţii pentru Congresul general al partidului, programat a avea loc în toamna anului 1922. Adunările încep pe data de 29 august când, în sala mare a Reuniunii sodalilor catolici din Carei, se reconstituie organizaţia locală, sub conducerea protopopului de Sanislău, Alexă Pop. Totodată, au fost aleşi delegaţii care urmau să participe la Congres. O altă adunare de reorganizare are loc la Reghin, în data de 31 august. Preşedinte a fost ales fruntaşul politic Ariton Popa. Alte adunări au loc la Bocşa Montană, în data de 2 septembrie, la Sânicolaul Mare şi Răşinari, în data de 3 septembrie şi la Şomcuta Mare, în data de 4 septembrie. Adunarea de la Ileanda Mare, preconizată a avea loc pe 8 septembrie a fost interzisă. Primpretorul plasei a motivat respingerea prin faptul că era zi de târg săptămânal şi sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului. Astfel, populaţia venită „în afaceri economice-comerciale” ar fi expusă „în această necesitate a vieţei, de dorinţa particulară a unui grup sau partid politic”.
În paralel, în perioada 6-8 septembrie 1922 au loc, la Cluj, şedinţele Comitetului Central Executiv al PNR, în cadrul cărora a fost dezbătută situaţia politică şi au fost luate decizii importante. În cuvântul lor, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Valeriu Branişte şi Mihai Popovici considerau că a sosit momentul ca la Congresul de la Alba Iulia să ceară demisia guvernului liberal. S-au luat decizii în privinţa bunei organizări a congresului, Biroul de conducere fiind însărcinat „cu desăvârşirea lucrărilor necesare”. Se protestează împotriva deciziei guvernului de a interzice adunările organizate de către PNR. De asemenea, se sublinia că Comitetul de conducere al partidului „vede cu deosebită durere sufletească” pregătirile pe care le făcea guvernul liberal, „în pripă”, pentru a serba Încoronarea Suveranilor, „înainte de a fi stabilită Constituţia ţării unite”. Conducerea partidului era de părere că prin organizarea, în acel moment, a Încoronării „se întunecă strălucirea celui mai serbătoresc act care simbolizează nu numai împărtăşirea puterii regale cu plenitudinea drepturilor, garantate prin legile şi aşezămintele ţării, ci de astădată, şi întinderea acestei puteri peste întreg pământul românesc al ţării întregite”. De asemenea, se consideră că „coborârea unui astfel de act istoric la rolul unei simple demonstraţii de partid tulbură legăturile sufleteşti între Ţară şi Suveran”. În consecinţă, Comitetul Central Executiv al PNR hotărăşte înaintarea unui memoriu regelui Ferdinand, în care să fie prezentate motivele pentru care „nu va lua parte la aceste serbări”. Între alte probleme politice discutate a fost şi aceea a raportului partidului cu celelalte partide din opoziţie, „dând în această privinţă puncte precise de orientare biroului partidului”.
Adunările PNR continuă în întregul Ardeal şi Banat. Înainte de serbările Încoronării au avut loc adunări în următoarele localităţi: Oraviţa şi Bozovici (9 septembrie); Deva şi Ocna Sibiului (10 septembrie); Avrig (11 septembrie); Brad şi Sebeşul Săsesc (14 septembrie); Ilia, Ileanda Mare şi Vişeul de Sus (17 septembrie); Apahida şi Cojocna (21 septembrie); Bonţida şi Valasut (24 septembrie); Sighetu Marmaţiei (29 septembrie); Aiud (5 octombrie); Giuleşti – Maramureş (8 octombrie); Caransebeş (12 octombrie); Oraviţa (14 octombrie).
La serbările Încoronării nu au participat nici reprezentanţii Partidului Ţărănesc. Într-un comunicat de presă, conducerea partidului declara că nu va participa la serbările de la Alba Iulia. Conducerea PNR era rugată să-şi desemneze, de urgenţă, reprezentanţi care să stabilească, împreună cu cei ai ţărăniştilor, un program comun de acţiune. În cazul în care nu se reuşea, fiecare partid avea dreptul la liberă acţiune.
Înainte cu trei zile de serbările Încoronării, în data de 12 octombrie 1922, conducerea PNR a lansat „Manifestul Partidului Naţional Român către poporul din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş, precum şi către fraţii de pretutindeni”. În manifest sunt acuzate guvernele care i-au succedat celui condus de Vaida Voevod, acuzându-le că au nesocotit principiile democratice, „contrar consideraţiunilor sănătoase de Stat”. Se vorbeşte de suferințele românilor din Ardeal şi Banat înainte de 1918 şi speranţele de după realizarea Marii Uniri, subliniindu-se că „din nenorocire” principiile democratice „n-au reuşit să treacă până acum în realitatea vieţii noastre de Stat”. Acuzând guvernul liberal de abuzuri în timpul campaniei electorale, se subliniază că ultima speranţă s-a pus în Încoronarea regelui. Ea era văzută ca o „strălucită pecetluire a înfăptuirii unităţii naţionale şi ca încheiere a marei opere de alcătuire a nouei constituţiuni elaborată prin contribuirea tuturor forţelor politice înmănunchiate şi votată de Corpuri Legiuitoare legal alese. Nu ca un act de politică de partid, ci cu concursul unui guvern al ţării întregi”. Astfel, Încoronarea era văzută ca „momentul final, culminant şi cel mai solemn în seria de acţiuni menite să aşeze temelia ţării întregite”, un adevărat „praznic de bucurie unanimă”. PNR invoca faptul că nu era adoptată, încă, Constituţia României Mari. În consecinţă, regele nu putea depune jurământul pe „actul fundamental al Ţării Întregite”. Putea numai să repete jurământul depus la urcarea sa pe tron, în anul 1914. Cu toate că anunţă, din nou, neparticiparea sa, PNR reiterează încrederea în Coroană. Cu toate motivele politice invocate de PNR, regele Ferdinand, după cum sublinia Nicolae Iorga, „foarte vindicativ supt înfăţişarea sa timidă” nu i-a iertat niciodată lui Iuliu Maniu faptul că nu a participat la cel mai înălţător moment al vieţii sale. Tot el apreciază că PNR a avut faţă de actul Încoronării „cea mai proastă ţinută patriotică”. Motivează aceste afirmaţii prin faptul că la serbări au participat toţi reprezentanţii minorităţilor naţionale, „până şi ungurii iredentişti în fond”, iar Iuliu Maniu „a refuzat, în propria sa casă”, să participe şi să primească, cu fastul cuvenit, Familia Regală.
Referindu-se la reuşita serbării, Nicolae Iorga făcea următoarele aprecieri: „Ca ansamblu, serbările, afară de parada militară înaintea reprezentanţilor statelor amice, au fost lipsite de eleganţă, care nu e desigur o specialitate liberală, ca şi de sinceritate, omorâtă de multă vreme în câinoasele lupte politice, şi de popularitate”.
Între timp, PNR continuă să organizeze adunări în toată Transilvania şi Banat, în vederea alegerii delegaţilor la Congresul general şi ca o formă de protest faţă de politica guvernului liberal. Astfel, în data de 10 octombrie 1922 are loc Congresul judeţean al organizaţiei din Caraş-Severin, ţinut la Lugoj. Alexandru Vaida Voevod, participant la Congres anunţa că va organiza adunări în toate satele din circumscripţia electorală Sasca, în care el a candidat, în perioada 18-20 octombrie. Ultimele adunări au fost organizate în marile oraşe, respectiv la Braşov, în data de 29 octombrie, Sibiu, în 31 octombrie şi Oradea, în data de 5 noiembrie 1922.
Seria adunărilor PNR, începute în luna august, a fost încheiată cu o mare adunare organizată în Sala Redutei din Cluj, în data de 19 octombrie 1922. Au luat cuvântul I. Lupaş, I. Maniu şi Al. Vaida Voevod. În discursul rostit cu această ocazie, Iuliu Maniu subliniază că după înfăptuirea Marii Uniri a rămas nerezolvată problema democraţiei sau „dezrobirea cetăţenească”. Vorbeşte despre Stat şi votul cetăţenesc, despre dezorganizarea ţării, despre regionalismul de care era acuzat partidul pe care-l conducea, despre exclusivismul liberalilor şi explică celor prezenţi de ce PNR nu a luat parte la încoronarea regelui Ferdinand. Urmează discursul lui Alexandru Vaida Voevod, după care Emil Haţieganu a dat citire moţiunii adoptate, în care se respinge acuzaţia guvernului că PNR este duşman al neamului şi monarhiei. De asemenea, respinge acuzaţiile că ar fi lipsit de activitate creatoare în Parlament, subliniindu-se că „a contribuit la ridicarea opiniei publice sănătoase, la întărirea ei, condiţie principală pentru a putea lua fiinţă un regim adevărat constituţional şi democratic”. Înfierează, „cu cea mai mare energie” regimul liberal, considerându-l dictatorial, acuzându-l că a transformat ţara în paşalâc turcesc, iar actele „ilegale şi teroriste” mergeau până la „desconsiderarea oricărui principiu de dreptate şi legalitate, ajungând până la maltratarea cetăţenilor paşnici”, dându-se exemplul prefectului liberal de Sălaj şi modul cum a procedat cu cetăţenii din localitatea Creaca. De asemenea, se acuza că guvernul a comis acte care au dus la „suprimarea libertăţii personale”. Se dă exemplul fruntaşului PNR, Aurel Dobrescu, arestat la Braşov. Adunarea declară că nu recunoaşte dreptul celor aleşi „prin furtul de urne” să emită acte legislative „în numele poporului nici măcar în materie ordinară necum să facă noua Constituţie”. În finalul moţiunii se cerea demiterea guvernului şi organizarea de alegeri libere pentru Adunarea Constituantă, care să elaboreze actul fundamental al ţării. De asemenea, sunt aleşi delegaţii pentru Congresul general, a cărui dată nu se ştia, dar locaţia rămânea tot la Alba Iulia, oraşul de suflet al partidului.
În concluzie, adunările PNR şi moţiunile adoptate în aceste întruniri au fixat, în concepţia conducerii partidului, faptul că el era un sincer aderent al monarhiei, pe care o considera democratică.
Anul politic 1922 se încheia pentru Iuliu Maniu și PNR cu fuziunea pe care a realizat-o cu gruparea conservator-democrată rămasă în urma morţii lui Take Ionescu. Partidul începe să se extindă în toată ţara, încercând să combată acuzaţiile de regionalism. De asemenea, prin fuziune, sediul partidului s-a mutat la Bucureşti. Însă, Clujul, oraşul Memorandului, rămânea capitala politică a Ardealului şi Banatului.
În ceea ce priveşte raportul de forţe între partidele politice, asistăm la încercări nereuşite ale Opoziţiei de a strânge rândurile în faţa majorităţii liberale. Poate cu excepţia unei apropieri între naţionali şi ţărănişti, care va continua şi în anul 1923. Lupta politică dintre PNR şi PNL continuă cu o intensitate şi mai mare, miza fiind adoptarea noii Constituţii.
În ceea ce privește afirmația lui Nicolae Iorga că regele Ferdinand nu va uita că Iuliu Maniu nu a participat la Serbările Încoronării, ele se vor adeveri în primăvara anului 1926, când regele a preferat să-l numească prim-ministru pe generalul Alexandru Averescu, deși indicațiile electoratului erau către Iuliu Maniu, în fruntea unui guvern de coaliție al Partidului Național Român și Partidului Țărănesc.

Marin Pop
(Articol apărut în revista Caiete Silvane)